Aceasta este stirea, iar mai departe fiecare intelege ceea ce ii dicteaza constiinta. Discutiile interminabile, calificativele mirobolante si anecdotele inlacrimate nu il reprezinta pe cel care a fost, doar ne ofera noua impresia ca intelegem ceea ce se intampla, ca intelegem, in definitiv, moartea…
Adrian Paunescu nu a fost un geniu, asa cum sustine tavalugul circarilor zilei. A fost insa un poet peste care nu se va putea trece in istoria literaturii romane si poate peste 20 sau 30 de ani va aparea cu o poezie sau doua in manuale. Atat. Acestea nu vor fi, din pacate, poeziile catalogate drept geniale de catre jurnalistii de serviciu. Poezia militanta a lui Paunescu se va aseza undeva in umbra, sub un strat de praf. Inevitabil: arta judeca, timpul cerne, si apa sambetei cara in aval tot ceea ce nu poate fi numit nemuritor. Vor ramane insa poeziile pline, poeziile cu miez, poeziile ce sunt samanta de gand, si care nu vor fi apreciate nici peste 30 de ani la fel cum nu sunt nici acum. Oamenii care inteleg arta vor fi la fel de putini, in aceeasi izolare mediatica, sub acelasi embargou al realitatii. Si ca sa ne intelegem moartea de aici (aceia care o putem face), avem nevoie de dialog: de asta trebuie sa vorbim, chiar daca peste vreme si vremuri, de asta trebuie sa murim acolo, in basme!
O iubesc pe Alba-ca-Zapada
de Adrian Paunescu
Mi se-nlacrimeaza rece spada
Cand ajung in fata ei si-o vad,
O iubesc pe Alba-ca-Zapada
Si albastrul ochilor prapad.Uneori ea spune si cuvinte
Cum ar fi ca frigul e frumos,
Dar imbratisarea mea fierbinte
Ar putea s-o dea din sine jos.Legea ei e departarea noastra,
Ca sa fie, nu o vom avea.
Fulgera o lacrima albastra
Si ma tem ca se topeste ea.Imi pastrez in drob de gheata spada
Nici n-astept sa se mai faca zi,
Si pornesc spre Alba-ca-Zapada
S-o ating, dar fara-a o topi.Si mi-e frig, dar mult mai drag imi este
Si inghet pazind-o vinovat,
Si ma tem ca va fugi-n poveste
Si-o sa moara la vreun dezghetat.Turture inmiresmat mi-e spada,
Sa despice-n jurul ei femei,
o iubesc pe Alba-ca-Zapada
Si-am sa mor in basm de dragul ei.
Etichete: Adrian Paunescu, carti, dialog, gand literar, literatura, moarte, poezie, posteritate
noiembrie 7, 2010 la 23:02 |
asta e poezia mea de suflet
… nu-mi vine sa cred ca ai “remarcat-o” si tu…insa ma bucur ca ai ales sa o postezi…m-as bucura si mai mult daca oamenii care inteleg arta nu ar mai fi atat de putini…